„Ce domnișorică te-ai făcut!”. Când corpul unei fetițe devine subiect de conversație între adulți

Mai știți reuniunile acelea de familie, cu bunici, veri, unchi și mătuși pe care îi vedeai din an în Paște? Se întâmplau la fiecare început de vară, în curtea bunicilor. Era un moment pe care îl așteptam cu nerăbdare după ce se termina școala. Dar am ajuns, pe la 9-10 ani, să îl detest. După îmbrățișări și pupături începea, aproape inevitabil, inspecția: „Vai, ce domnișorică te-ai făcut!”, „Și ce frumușică ești, mânca-te-ar unchiu’!”, „Ia uite ce i-au crescut sânii…”. „De-acum trebuie să ai grijă!”, spuneau mai ales femeile. Dar nu-mi explica nimeni, niciodată, la ce anume trebuia să am grijă. Și nici nu îndrăzneam să întreb. Zâmbeam stânjenită, simțeam cum îmi fierb obrajii și mă fâstâceam. Nu-mi era deloc confortabil, deși toate cuvintele astea păreau să fie complimente. Căutam pretexte să fug de la masă, căci nu mai suportam privirile și comentariile lor. Deși aparent nu aveam motive, și eram convinsă că toți adulții aceia mă iubeau.

Ani mai târziu, am retrăit scena asta, parcă trasă la indigo. De data asta, fiica mea era în centrul atenției. Ei i se adresau rubedeniile, cu aceeași afecțiune cu care mi se vorbise și mie odinioară. Mi-a fugit pământul de sub picioare când am auzit din nou „Vai, ce domnișorică te-ai făcut!”. Am zâmbit politicos și am căutat un pretext să părăsim încăperea. Nu știam pe cine apăr mai întîi. M-am întors, pentru câteva clipe, în curtea bunicilor. Eram din nou fetița de 10 ani care nu înțelegea de ce, dintr-odată, adulții n-o mai întrebau „ce-ai mai făcut la școală”, ci vorbeau, ca și când n-ar fi fost de față, despre corpul ei.

Scena asta m-a pus serios pe gânduri. Și m-am întrebat cât de normale sunt, atât comentariile lor, cât și reacțiile mele. M-am întrebat dacă exagerez în încercarea mea de a-mi proteja copilul, atunci când cataloghez aceste complimente pline de afecțiune drept „remarci deplasate”. Am ajuns să citesc tot felul de studii despre dezvoltarea copiilor, imagine corporală și sexualizarea fetelor în zilele noastre. Așa am descoperit că senzația aceea pe care n-am știut să mi-o explic la 10 ani a fost atent cercetată de psihologi care au studiat felul în care fetele învață să se privească prin ochii celor din jur.

CITEȘTE ȘI: „Fata lui tata”. Cum modelează tații stima de sine, respectul și siguranța emoțională a fiicelor lor

Stânjeneala aceea avea un nume

Niciuna dintre teoriile importante din acest domeniu nu pornește de la ideea că părinții, bunicii sau rudele vor să rănească un copil. Dimpotrivă. Psihologii subliniază, însă, ideea că fetele cresc într-o lume în care corpul lor începe să fie observat și comentat foarte devreme iar asta le poate schimba, treptat, felul în care se raportează la ele însele. În 1997, psihologii Barbara Fredrickson și Tomi-Ann Roberts au formulat ceea ce astăzi este cunoscut drept Objectification Theory (teoria obiectificării). Pe scurt, teoria spune că, atunci când o persoană primește constant mesaje despre cum arată și despre felul în care este privită de ceilalți, ajunge, în timp, să adopte această perspectivă și să se privească prin ochii celor din jur. Corpul nu mai este perceput doar din interior, ci și prin ochii celorlalți. Devine ceva ce poate fi observat, evaluat și judecat.

Nu am citit teoria asta ca pe un verdict pentru generația părinților și bunicilor mei. M-a ajutat, însă, să înțeleg de ce îmi aminteam atât de clar disconfortul acelor reuniuni de familie, deși nimeni nu voia să mă rănească. Teoria obiectificării nu spune că un singur compliment produce un efect asupra unui copil. Vorbește despre felul în care, în timp, comentariile repetate despre corp îi pot transmite unei fete că aspectul ei fizic este unul dintre primele lucruri pe care ceilalți le observă la ea.

Cercetările din ultimele decenii au mers și mai departe. Un review amplu publicat în 2020, care a analizat 66 de studii despre auto-obiectificarea fetelor sub 18 ani, arată că acest proces poate începe încă din copilărie și este influențat de familie, colegi, școală, mass-media și normele culturale. Autoarele subliniază că nu doar imaginile din reclame sau din rețelele sociale modelează imaginea corporală a fetelor. La fel de importante sunt mesajele pe care le primesc în viața de zi cu zi, inclusiv cele rostite acasă sau în cercul apropiat, fără răutate și aproape din reflex. Citind concluziile lor, m-am întrebat dacă nu cumva și eu voi deveni, fără să vreau, unul dintre adulții care remarcă schimbările prin care trece corpul său fără să mă gândesc la ce simte ea.

CITEȘTE ȘI: Ce răspundem când copiii pun întrebări despre sex, moarte și alte subiecte incomode. Și de ce tăcerea e cel mai prost răspuns

Când corpul devine subiect de conversație

Am deschis acest subiect și cu alte prietene, mame, la rândul lor. Toate își aminteau această etapă din pre-pubertate. Toate simțiseră stânjeneala. Nici lor nu le era ușor. Și atunci, m-am întrebat, dacă nimeni nu încearcă să rănească intenționat un copil, dacă toate aceste remarci sunt făcute cu afecțiune, de ce nu ne-am simțit ok? Unde este problema, de fapt?
Am citit, mai apoi, un raport despre sexualizarea fetelor, publicat de American Psychological Association. Experții spun că sexualizarea nu înseamnă doar expunerea copiilor la imagini sau conținut explicit (așa cum am fi tentați să credem). Aceasta apare și atunci când „valoarea” unei persoane începe să fie asociată, chiar și subtil, cu aspectul fizic sau cu atractivitatea ei. Fetele învață, treptat, că felul în care arată este unul din lucrurile pe care ceilalți le evaluează cel mai des.

Există un caz în Marea Britanie, care a stârnit multe discuții în spațiul public. În 2017, editura Usborne a fost aspru criticată după publicarea unei cărți despre pubertate (adresată băieților) în care explica faptul că dezvoltarea sânilor le face pe fete să pară „mai mature și mai atrăgătoare”. Psihologii și părinții au reacționat imediat, spunând că rolul unui ghid despre pubertate este să explice schimbările prin care trece corpul, nu să le lege de atractivitatea fizică. În urma criticilor, editura și-a cerut scuze și a modificat edițiile următoare ale cărții. Să ne înțelegem, nimeni nu contesta informația „medicală”. Dezbaterea (și problema) era legată de mesajul transmis copiilor.

Sursă: hotnews