Mahalaua dispărută de sub Tineretului: lumea florarilor din sudul Bucureștiului.
Mahalaua dispărută de sub Tineretului: lumea florarilor din sudul Bucureștiului | Turism Istoric
Astăzi, când spui Tineretului, te gândești aproape automat la bulevard, la parc, la blocurile înalte, la Sala Polivalentă, la Palatul Copiilor și la una dintre cele mai căutate zone de locuire din sudul Bucureștiului. Este greu să-ți imaginezi că, înaintea acestui cartier ordonat în logica urbanismului socialist, aici exista o altă lume: mahalale, grădini, florari, pielari, tăbăcari, cârciumari, biserici de cartier, mlaștini, gropi cu apă, terenuri de fotbal, ulițe și case ridicate de oameni care își știau vecinii după nume.
Una dintre aceste lumi dispărute era mahalaua Manu Cavafu, așezată în zona pe care astăzi o asociem cu Tineretului, Șincai, Calea Văcărești, Piscului, Cărămidarii de Jos și Lânăriei. Din ea au mai rămas foarte puține repere vizibile: nume de străzi, câteva case din vechile parcelări, Biserica Manu Cavafu și memoria fragmentară a celor care au prins ultimele decenii ale mahalalei. Restul a fost acoperit de cartierul nou, de parc, de bulevarde și de marile amenajări ale anilor ’60–’80.
Mahalaua Manu Cavafu acum 50 de ani. Fotografia este realizată cu puțin înainte de amenajarea Parcului Tineretului si de construirea cartierului Tineretului. Foto credit: Institutul de Studii Europene.
Un cartier nou peste o lume veche
Înainte să devină Tineretului, zona era un amestec de luncă fertilă, margine urbană și mahala muncitorească. Numele vechi spun aproape totul despre ocupațiile locului: Manu Cavafu, de la cavafi, adică meșteșugari și negustori legați de încălțăminte; Tăbăcari, de la prelucrarea pieilor; Lânăriei, Cărămidari, Piscului, Văcărești. Era un București al meseriilor, nu al brandingului urban.
În articolul publicat de B365, vechiul locuitor Traian Mihalache descrie zona ca pe un spațiu cu grădini, puțuri, pământ roditor și apă multă, mai ales înspre actuala Deltă Văcărești și în zona unde astăzi se află Parcul Tineretului. Străzile Povestei și Firul Văii plecau din Calea Văcărești spre zona Vitanului, iar terenurile erau lucrate de familii de florari și zarzavagii. Pânza freatică ridicată și firele de apă care coborau spre Dâmbovița făceau locul foarte potrivit pentru legume și flori.
Aceasta este partea uitată a sudului bucureștean: nu doar periferie săracă, nu doar noroi, nu doar mahala, ci și o economie locală precisă, bazată pe pământ, apă, meserie și vânzare directă către oraș.
Mahalaua Manu Cavafu acum 50 de ani. Fotografia este realizată cu puțin înainte de amenajarea Parcului Tineretului si de construirea cartierului Tineretului. Foto credit: Institutul de Studii Europene.
Florarii de la marginea Bucureștiului
Zona Văcărești–Tineretului era cunoscută pentru florari. În amintirile consemnate de B365, Traian Mihalache vorbește despre 50–60 de familii care cultivau flori și legume pe terenuri bine împărțite, cu puțuri în curți și o grijă permanentă pentru răsaduri. Primăvara erau bujori, toamna gladiole, iar bătrânii locului spuneau că Regina Maria venea aici pentru flori. Nu este o informație ușor de verificat documentar în toate detaliile, dar ea are valoare de memorie orală: spune cum își reprezentau oamenii mahalalei propria importanță în oraș.
Imaginea este puternică: într-o București care se moderniza, care se extindea și care își schimba permanent marginile, florile pentru oraș veneau dintr-un spațiu pe care mai târziu orașul avea să-l șteargă aproape complet. Înainte ca Tineretului să devină cartier de blocuri, aici exista un „bazin floricol”, un loc al muncii sezoniere, al grădinilor și al negoțului mic.
Mahalaua Manu Cavafu acum 50 de ani. Fotografia este realizată cu puțin înainte de amenajarea Parcului Tineretului si de construirea cartierului Tineretului. Foto credit: Institutul de Studii Europene.
Mahalaua dintre biserici, fabrici și abator
Manu Cavafu nu era o idilă rurală așezată la marginea orașului. Era o mahala complexă, cu frumusețe și mizerie, cu grădini și mlaștini, cu oameni gospodari și zone insalubre. În același peisaj intrau Biserica Manu Cavafu, Biserica Cărămidarii de Jos, Abatorul Comunal, fabrici, depozite, cârciumi, ecarisajul, tăbăcarii și atelierele legate de piele și încălțăminte. B365 notează că reperele vechi ale zonei includeau fabrica „Talpa”, apoi „Bourul” a lui Nicola Prodanof, devenită „Pionierul” în comunism, fabrica lui Dumitru Mociorniță, Abatorul Comunal și cârciuma „Urlătoarea”.
Această aglomerare spune ceva esențial despre Bucureștiul vechi: mahalaua nu era doar locuire periferică, ci și infrastructură economică. Acolo unde orașul central consuma carne, încălțăminte, legume, flori și servicii, mahalalele produceau, reparau, transportau și vindeau.
Era un spațiu dur, dar funcțional. Nu avea imaginea elegantă a bulevardelor centrale, dar ținea orașul în mișcare.
Biserica Manu Cavafu, martorul care a rămas între blocuri
Unul dintre puținele repere care mai leagă Tineretului de mahalaua veche este Biserica Manu Cavafu, astăzi aproape strânsă între blocuri, pe Bulevardul Gheorghe Șincai. Biserica este legată de Manul „Cavaful”, staroste al breslei cavafilor, adică al meșteșugarilor și negustorilor de încălțăminte. Potrivit istoricului lăcașului, ctitorii apar ca Manea și Maria Cavafu, iar biserica ar fi fost zidită între 1815 și 1817, în măsura în care pisania mai poate fi descifrată.
Astăzi, biserica funcționează ca parohie și este monument istoric, cu cod LMI B-II-m-B-19755. Este una dintre acele supraviețuiri urbane care par mici doar pentru cine nu știe să le citească. În realitate, biserica păstrează în numele ei structura socială a mahalalei: bresle, ctitori locali, comunitate, meserie, vecinătate.
Casa parohială, ridicată în 1930, nu a supraviețuit. A fost demolată în jurul anului 1985, în timpul transformărilor care au înconjurat biserica de blocuri. Astfel, lăcașul a rămas, dar o parte din țesutul său comunitar a dispărut.
Vedere de pe dealul Crematoriului spre mahalaua Cărămidarii de Jos, anul 1931, în stânga se văd turlele bisericii Manu Cavafu. Aici va fi amenajat Parcul și cartierul Tineretului. Sursa imagine: Realitatea Ilustrată, 3 decembrie 1931, apud pagina de facebook Tineretului și împrejurimile.
Cociocul, Valea Plângerii și Bucureștiul de jos
Pentru a înțelege vechea mahala, trebuie înțeles și terenul. Zona actualului Parc Tineretului era cunoscută sub nume precum Mlaștina Cocioc, Valea Plângerii sau chiar „Raiul Căutătorilor în gunoaie”. Era un loc mlăștinos, cu vegetație sălbatică și resturi menajere, concesionat în 1940 Uzinelor Comunale București pentru a funcționa ca groapă de gunoi.
Asta nu contrazice imaginea grădinilor. Dimpotrivă, arată cât de amestecat era acest teritoriu: pe de o parte, loturi roditoare de flori și legume; pe de altă parte, mlaștină, stuf, gropi, gunoi, apă stagnantă și zone sălbatice. În amintirile localnicilor, Cociocul era și loc de joacă, și loc primejdios. Gropile rămase după bombardamentele din aprilie 1944 se umpleau cu apă vara și înghețau iarna. Copiii se scăldau în ele vara și se dădeau pe gheață iarna.
Această geografie explică și de ce parcul de mai târziu a necesitat lucrări ample de asanare, terasare și remodelare. AGERPRES notează că amenajarea Parcului Tineretului a început abia în 1965 și s-a finalizat în 1974, deși planurile de sistematizare a zonei existau încă din 1935.
Santierul Parcului Tineretului, 26 iunie 1965. Foto credit: Agerpres, autor Nicolae Bodnarenco.
„Urlătoarea”, cârciuma de la marginea stufului
Una dintre imaginile cele mai vii ale zonei este cea a cârciumii Urlătoarea, aflată în zona Cociocului. Potrivit relatării lui Traian Mihalache, locul era frecventat de oameni care duceau vite la Abator și făceau negoț. Numele ar fi venit de la lupii care coborau prin stuf și urlau în zona pustie.
Este genul de detaliu care pare aproape neverosimil astăzi, când Tineretului este perceput ca zonă urbană centrală sau semicentrală. Dar el amintește că Bucureștiul nu a fost întotdeauna oraș compact. A avut mult timp margini poroase, locuri unde orașul, satul, mlaștina și terenurile productive se atingeau fără granițe clare.
Cum a fost construit Tineretului peste vechea mahala
Cartierul Tineretului-Văcărești a apărut în etape, în cadrul transformărilor urbanistice ale regimului comunist. B365 consemnează că forma actuală a cartierului a fost realizată în 18–20 de ani, cu lucrări începute în anii ’60 și continuate masiv în anii ’70–’80. Inițial au fost ridicate aproximativ 150 de blocuri, mai ales în jurul bulevardului Tineretului, multe cu regim de înălțime P+10, iar ultimele blocuri au fost construite în 1986.
În paralel, Parcul Tineretului a fost amenajat ca mare zonă verde pentru sudul Capitalei. Proiectul arhitectului Valentin Donose prevedea o suprafață amplă de promenadă, recreere și odihnă, cu lac de 13 hectare, insule, poduri arcuite și debarcader. Pentru realizarea parcului au fost necesare lucrări de terasament și remodelare a terenului, într-o zonă cu diferențe de nivel importante.
În 1974 a fost inaugurată Sala Polivalentă, iar în anii ’80 parcul a fost extins spre est, odată cu Palatul Pionierilor și Șoimilor Patriei, actualul Palat Național al Copiilor, și cu Orășelul Copiilor.
Pe scurt, ceea ce astăzi pare „firesc” — cartierul, parcul, bulevardele, blocurile — a fost rezultatul unei intervenții masive, care a schimbat nu doar peisajul, ci și structura socială a locului.
Blocurile de pe Bd. Pionierilor, actual al Tineretului, văzute din parc. Foto credit: Hedy Loffler, 1984, apud Tineretului și imprejurimile
Demolarea ca ruptură de memorie
Modernizarea zonei nu poate fi descrisă doar în termeni tehnici. Ea a însemnat și demolarea caselor, dispersarea locuitorilor și pierderea unui mod de viață. Traian Mihalache, născut într-o casă de pe Calea Văcărești, la numărul 400, povestește că locuința familiei sale, unde trăiseră patru generații, a fost demolată în vara anului 1982. După sistematizare, oamenii au fost împrăștiați, mulți în Berceni, cartier construit atunci masiv.
Mărturia lui este importantă pentru că evită idealizarea. Casele mahalalei nu erau palate, iar zona avea și sărăcie, noroi, mirosuri grele și locuire modestă. Dar era o lume coerentă. Oamenii se cunoșteau, aveau curți, meserii, biserici, școală, grădini, vecinătăți. În cuvintele consemnate de B365, transformarea a fost „violentă și nedreaptă”, iar despăgubirile au fost simbolice sau inexistente pentru unii dintre cei afectați.
Aici se află, de fapt, tensiunea articolului: Tineretului este astăzi un cartier valoros și funcțional, cu unul dintre cele mai mari parcuri ale Bucureștiului. Dar apariția lui a însemnat și ștergerea brutală a unei geografii umane.
Fotografiile vechi și puterea lor
Fotografiile distribuite pe Reddit cu Mahalaua Manu Cavafu înainte de construcția cartierului Tineretului au devenit importante tocmai pentru că fixează vizual o lume pe care orașul actual nu o mai lasă ușor de intuit. În discuția de pe Reddit, utilizatorii plasează imaginile în contextul construcției cartierului și al parcului, cu mențiunea că amenajarea parcului a început în jurul anului 1965, iar dezvoltarea blocurilor s-a accelerat ulterior.
Mahalaua Manu Cavafu acum 50 de ani. Fotografia este realizată cu puțin înainte de amenajarea Parcului Tineretului si de construirea cartierului Tineretului. Foto credit: Institutul de Studii Europene.
Aceste fotografii trebuie privite cu prudență documentară, dar și cu atenție istorică. Ele nu sunt doar imagini cu case vechi. Sunt probe ale unei București dispărute: o scară mai joasă a orașului, o relație diferită cu terenul, cu apa, cu curtea, cu gardul, cu ulița și cu biserica. Acolo unde astăzi vedem fronturi de blocuri și infrastructură modernă, fotografiile lasă să se vadă o țesătură domestică, fragilă, dar vie.
Ce mai rămâne astăzi din Mahalaua Manu Cavafu
Rămân numele. Rămâne Biserica Manu Cavafu. Rămân câteva case și parcelări vechi, în special în zonele Lânăriei și Verzișori–Tăbăcari, asociate cu locuințele ieftine. Rămâne Biserica Cărămidarii de Jos, legată și ea de memoria zonei. Rămâne Calea Văcărești, chiar dacă traseul și sensul ei urban au fost mutilate de demolări și sistematizări.
Rămâne, mai ales, o întrebare: cum povestim un cartier modern fără să îngropăm complet lumea peste care a fost construit?
Mahalaua Manu Cavafu acum 50 de ani. Fotografia este realizată cu puțin înainte de amenajarea Parcului Tineretului si de construirea cartierului Tineretului. Foto credit: Institutul de Studii Europene.
Tineretului nu trebuie privit doar ca produs al urbanismului socialist, nici Mahalaua Manu Cavafu doar ca un trecut pitoresc. Între cele două există o relație incomodă. Parcul și blocurile au adus un alt tip de oraș, mai dens, mai verde în anumite zone, mai bine conectat. Dar au venit cu prețul dispariției unei comunități, al ruperii unor vecinătăți și al ștergerii unui București al meseriilor.
Bucureștiul de sub București
Mahalaua Manu Cavafu este una dintre acele istorii care ne obligă să privim orașul pe verticală, nu doar pe hartă. Sub Tineretului de astăzi se află alt București: al florarilor, al pielarilor, al zarzavagiilor, al grădinilor irigate cu apă din puțuri, al copiilor care se jucau în gropile Cociocului, al oamenilor care mergeau la biserica lor și al caselor care au rezistat cutremurului din 1977, dar nu și sistematizării.
Nu toate aceste lumi pot fi recuperate. Dar pot fi numite. Iar în București, a numi locurile dispărute este deja o formă de recuperare.
Pentru că orașul nu este făcut doar din ce se vede. Este făcut și din ceea ce a fost înlăturat ca să se poată vedea altceva.
Postat de Remus Florian.
