Profesorul Aurel Pop demontează un mit vechi. De unde vine "Servus!", salutul ardelenilor

Profesorul Ioan-Aurel Pop, fost rector al Universității Babeș-Bolyai și președinte al Academiei Române, explică originea unuia dintre cele mai cunoscute saluturi din Transilvania și demontează mai multe mituri legate de cuvântul „Servus!”.
Ioan-Aurel Pop subliniază că salutul s-a răspândit ulterior în Cehia, Polonia, Slovacia, Croația, Ungaria și Transilvania, fiind preluat și de elitele românești din Ardeal

Potrivit istoricului, formula de salut are rădăcini în latina clasică și provine din expresia Ego servus tuus sum! („Eu sunt servitorul tău!”), folosită în Antichitatea romană ca formulă de politețe.

Deși termenul este de origine latină, el nu a fost păstrat neîntrerupt în limba română, ci a fost reintrodus în spațiul central-european în perioada Renașterii, prin intermediul nobilimii și intelectualilor germani și austrieci, scrie clujenii.ro.

Ioan-Aurel Pop subliniază că salutul s-a răspândit ulterior în Cehia, Polonia, Slovacia, Croația, Ungaria și Transilvania, fiind preluat și de elitele românești din Ardeal. Totodată, istoricul respinge ideea potrivit căreia „Servus!” ar proveni din perioada Imperiului Austro-Ungar sau că ar fi fost împrumutat de români de la nobilii maghiari.
Profesorul clujean: Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin „sclav”, „iobag”, „rob”

Profesorul explică și de ce forma corectă este „Servus”, arătând că variante precum „serbus”, „sevos”, „serus” sau formele maghiare adaptate nu respectă forma originară a cuvântului.

„Istoria unui salut: „Servus!”

Azi, într-o lume grăbită, nu ne mai salutăm nici cu „Bună ziua!”, ci eventual cu „Bună!”, nici cu „Salut!”, ci cu „Hei!” etc. La despărțire nu mai zicem „La revedere!”, ci „Pa, pa!”. Totuși, încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni cuvântul „servus”, ca formulă de salut. În aceeași ambianță a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte puțini) câți au mai rămas în România. Se mai folosește în Austria, în sudul Germaniei și în Ungaria.

Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin „sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest al unei expresii, obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus tuus sum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te servesc!” etc.

Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai umil!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!”. Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea numai dinspre inferior spre superior. Din Antichitatea târzie și din Evul Mediu timpuriu occidental datează expresia Servus servorum Dei, adică „robul robilor lui Dumnezeu”, folosită de papi în intitulația documentelor (diplomelor) emise de ei. Este o mărturie de umilință extremă a urmașilor Sfântului Petru, care însă nu s-a regăsit întotdeauna în conduita efectivă a acestor prinți ai bisericii occidentale. Oricum, formula aceasta papală nu are nicio legătură cu formula de salut invocată.

Sursă: stiripesurse